Afin

Clasificare științifică
Afin

Supradomeniu	Biota
Domeniu	Eukaryota
Regn	Plantae
Subregn	Viridiplantae
Infraregn	Streptophyta
Diviziune	Tracheophytes
Subdiviziune	Spermatophytes
Ordin	Ericales
Familie	Ericaceae
Subfamilie	Vaccinioideae
Gen	Vaccinium
Secțiune	Vaccinium sect. Myrtillus
Nume binomial
Vaccinium myrtillus^[1]
L., 1753
Modifică date / text

Afinul (Vaccinium myrtillus L., denumire populară: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine, coacăz, merișor de munte, pomușoară) este un arbust din familia Ericaceae. Poate fi întâlnit în Europa, nordul Asiei, Groenlanda, vestul Canadei și vestul Statelor Unite.^[2]

Descrierea speciei

Este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de circa 30–60 cm, cu ramuri anguloase.

Frunzele sunt scurt-pețiolate, mici, ovale, denticulate (crestate pe margine), verzi pe ambele fețe.

Florile sunt verzui roșietice, albe sau rozé cu petalele unite sub formă de clopoțel, dispuse câte 1-2 la axila (subțioara) frunzelor. Înflorește în lunile mai-iunie.

Fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau albastru-brumărie, de formă rotundă, cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor.

Înmulțire

Se poate înmulți prin însămânțare sau prin butași, obținuți din ramurile laterale care se înrădăcinează în turbă cu amestec de nisip. Pentru aceasta trebuie asigurată o umiditate moderată și o temperatură de 18 – 25 °C.

Arealul de răspândire

Afinul crește în regiunile alpine până la altitudinea de 2000–2500 m, mai ales pe versanții umbriți și umezi, prin păduri de conifere, pajiști montane, pe stâncării și pe soluri silicoase.

Organe folosite în scopuri medicale

Frunzele și fructele - (Folia et fructus vaccinii myrtillus - expresii latine folosite mai ales în farmacologie).

Folium Myrtilli - frunza
Fructus Myrtilli - fructul

Recoltare

Momentul recoltării

Frunzele, împreună cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamnă, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbră împreună cu ramurile, în locuri bine aerisite.
Frunzele se îndepărtează de ramuri, înainte să se usuce complet prin scuturare sau lovire de un suport. Produsul nu are voie să conțină frunze brunificate, resturi din ramuri sau alte impurități. Odată uscate, frunzele se păstrează în saci de pânză.^[3]
Fructele se culeg în perioada de maturitate (când sunt bine coapte) în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate fie proaspete.

Moduri de recoltare

Pentru recoltarea afinelor se folosește un „pieptene” alcătuit din sârme de oțel paralele, situate la distanța "D" între ele, fixate într-un mâner, înclinate astfel încât afinele recoltate să se strângă la baza instrumentului (adică spre mâner). Distanța "D" este foarte importantă. Dacă sârmele sunt prea rare, afinele vor cădea printre sârme, dacă sârmele sunt prea dese, vor jumuli și frunze și ramuri, distrugând tufa de afin. Bineînțeles sârmele sunt rotunjite la capătul liber.
În timpul recoltării cu pieptenele, fructele sunt amestecate cu frunzele și înlăturarea acestora se realizează prin lăsarea fructelor să alunece pe o suprafață din lemn umezită și înclinată la 20-30°, frunzele lipindu-se pe suprafața mesei, iar fructele ajung la bază. Dacă mai conțin impurități, fructele se pun într-un vas cu apă, procedură care necesită rapiditate, pentru a împiedica substanțele active să se dizolve în apă.
Uscarea naturală a fructelor, se face pe rame cu plasă de sârmă galvanizată, în strat subțire, așezate în încăperi aerate și bine încălzite.
din 7-8 kg fructe proaspete se obține 1 kg produs uscat, care se păstrează în locuri uscate, acestea mucegăind în locuri umede.^[3]

Modele de pieptene

Fructele se desprind de frunze prin scufundarea într-un vas cu apă, se zvântă la soare și se așază pe policioare de plasă. Se depozitează în încăperi aerisite, fără praf, încălzite. Se pun ulterior în pungi sau săculețe de hârtie.

Componență

Frunzele conțin: tanini (circa 10%), arbutină, hidrochinonă, mirtilină, ericolină, neomirtilină.
Fructele conțin: tanini (6-15%), zaharuri, β-caroten, vitamine din compexul B, pectine, mirtilina A (3-glucozida delfinidolului) și B (3-galactozida delfinidolului), zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic), săruri minerale.^[4]

Utilizare

Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură alcoolică destul de apreciată, sau la prăjituri și alte dulciuri.

Mod de utilizare

Se pot folosi următoarele preparate:

Infuzie din frunze, care se obține din frunze, punând 2 lingurițe la 500 ml apă clocotită. Se beau 2-3 căni de infuzie călduță, fracționat în 3 reprize, în decursul unei zile (1 litru pe zi).
Decoct din frunze - 500 ml/zi în trei reprize.
Suc de fructe.
Decoct de fructe.

Imagini

Afin
Afin
Afin
Afin în perioada de înflorire

Note

↑ Carl Linné (1753). „Species Plantarum. Ediția I-a, vol. I” (în latină). p. 349. Wikidata Q21856106.
↑ en US Department of Agriculture - Natural Resources Conservation Service: The Plants Database.
1 2 Pârvu, Constantin (2002). Enciclopedia plantelor. Plante din flora României. Vol.I. București: Editura Tehnică. p. 13. ISBN 973-31-1598-3.
↑ Pârvu, Constantin (2002). Enciclopedia plantelor. Plante din flora României. Vol.I. București: Editura Tehnică. p. 14. ISBN 973-31-1598-3.

Bibliografie

Dicționar plantelor de leac, Editura Călin , București, 2008, ISBN 978-973-7661-08-1
Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989 ISBN 973-23-0033-4