Wikipedia

A Patra Republică Franceză

guvernul Franței între 1946 și 1958
(Redirecționat de la A patra Republică Franceză)
A Patra Republică Franceză
Franța
Quatrième République française
←  – →
DrapelStemă
Drapelstemă
Deviză națională
Liberté, égalité, fraternité
(Libertate, egalitate, fraternitate)
Imn național
La Marseillaise
Harta celei de-A Patra Republici Franceze
Harta celei de-A Patra Republici Franceze
Harta celei de-A Patra Republici Franceze
CapitalăParis
Limbălimba franceză
Guvernare
Formă de guvernarerepublică
președinte 
 - 1947-1954Vincent Auriol
 - 1954-1959René Coty
președintele Consiliului de Miniștri 
 - 1947Paul Ramadier⁠(d)
↓
 - 1958-1959Charles de Gaulle
LegislativAdunarea Națională
Istorie
Epoca istoricăRăzboiul Rece
promulgarea constituției
promulgarea unei noi constituții
Economie
Monedăfranc francez
Modifică date / text Consultați documentația formatului

A Patra Republică Franceză (franceză Qatrième République française) este numele dat formei de guvernământ din Franța între 27 octombrie 1946 și 4 octombrie 1958. A luat naștere în urma eliberării țării de sub ocupația Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. Cei care au creat-o au fost francezii care luptaseră împotriva ocupației mai întâi în exteriorul țării, în frunte cu generalul Charles de Gaulle, împreună cu rezistența internă.

Istoria Franței
Stema Rusiei
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria
Antichitatea
Galia
Evul Mediu Timpuriu
Francii
Evul Mediu
Merovingienii
Carolingienii
Capețienii
Renașterea
Dinastia Valois
Dinastia Burbon
Vechiul Regim
Epoca Modernă
Revoluția Franceză
Primul Imperiu
Restaurația
Monarhia din Iulie
A Doua Republică
Al Doilea Imperiu
A Treia Republică
Regimul de la Vichy
Epoca contemporană
A Patra Republică
A Cincea Republică
Portal Franța
 v • d • m 

Ca o consecință a modului cum a fost concepută constituția celei de-A Patra Republici, aceasta s-a caracterizat prin instabilitatea guvernelor, dar în ansamblu a realizat ieșirea din situația dezastruoasă cauzată de război și de ocupație, apoi lansarea pe panta expansiunii economice. A luat sfârșit, deoarece, pe lângă instabilitate, nu a putut ieși din criza provocată de lupta de eliberare a independentiștilor din Algeria, pe atunci teritoriu aparținând Franței, cu forțele franceze care nu voiau să o cedeze. Începutul ieșirii din criză l-a realizat Charles de Gaulle, impunând schimbarea constituției și, implicit, instaurarea formei de guvernământ care se numește A Cincea Republică Franceză.

Nașterea celei de-A Patra Republici

modificare

Tranziția politică

modificare

În timpul eliberării Franței și până după terminarea războiului, în țară a domnit o atmosferă în oarecare măsură revoluționară, în sensul că marea majoritate a opiniei publice aștepta transformări profunde în societate. Nu mai dorea nici un regim ca cel de la Vichy, colaborant cu ocupanții, nici unul ca al celei de-A Treia Republici, vinovată de ocupație. În timpul acesteia se formase clandestin, la 27 mai 1943, Consiliul Național al Rezistenței (CNR), din reprezentanți ai celor mai mari mișcări de rezistență, în număr de opt, ai marilor sindicate Confederația Generală a Muncii (CGM) și Confederația Franceză Democrată a Muncii (CFDM) existente dinainte de război și a celor șase principale partide politice dinainte de război, de la comuniști până la dreapta conservatoare și catolicărez. CNR avea un program care prefigura un nou regim, republican, democratic, cu un stat având un rol extins, care să introducă și reforme de tip socialist[1].

Tot în timpul războiului, la 24 septembrie 1941 fusese creat la Londra Comitetul Național Francez (CNF) al Franței Libere, cu rol de guvern în exil, sub președinția generalului Charles de Gaulle, fondatorul mișcării Franței Libere și al rezistenței externe[2]. CNF fusese înlocuit la 3 iunie 1943, în Algeria eliberată, de Comitetul Francez de Eliberare Națională (CFEN), format, pe lângă reprezentanți ai rezistenței externe, și din reprezentanți ai rezistenței interne și din parlamentari dinainte de război aparținând principalelor orientări politice. În septembrie 1943, CFEN convocase și o Adunare Consultativă Provizorie (ACP) din 84 de membri, 21 parlamentari (5 socialiști, 5 membri ai Partidului Radical, 3 comuniști și 8 de centru și de dreapta) dintre cei 80 care nu acceptaseră regimul de la Vichy, reprezentanți ai teritoriilor eliberate și ai mișcărilor din rezistența internă[3]. În mai 1944, CFEN se proclamase Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze (GPRF), destinat să guverneze după eliberare[4].

Pe măsură ce erau eliberate teritorii, se efectua în ele și tranziția politică. Conform planului stabilit înainte de eliberare, puterea locală trebuia să revină provizoriu Comitetelor Locale de Eliberare (CLE), iar la nivel departamental Comitetelor Departamentale de Eliberare (CDE). Acestea au fost formate de membri ai rezistenței interne[5].

La 9 septembrie 1944 s-a format la Paris un nou guvern provizoriu, de uniune națională, sub conducerea lui de Gaulle. Făceau parte din el, ca reprezentanți ai partidelor, 4 socialiști, 3 radicali, 2 comuniști și 1 politician de dreapta, precum și 9 membri ai rezistenței interne și ai celei externe. Atât la nivel local, cât și la cel central, puterea era preluată de rezistenți, dar între cele două niveluri de putere au apărut confruntări. Unele CLE-uri aveau rețineri în a recunoaște autoritatea comisarilor republicii și a prefecților numiți de guvern. Pe de altă parte, CDE aveau dificultăți în a subordona milițiile civice (numite și patriotice) create în martie 1944, care aveau sarcina, teoretic împreună cu poliția oficială, de a menține ordinea, de a combate piața neagră și de a-i aresta pe foștii colaboranți cu germanii[6][7].

A existat și o rivalitate între cei din rezistența internă și cei din rezistența externă. Cei dintâi le reproșau celor din urmă că au acaparat prea mult din puterea centrală. Unii autori, precum însuși de Gaulle în memoriile sale, au prezentat această confruntare ca una numai între comuniști, care ar fi avut intenția să acapareze toată puterea, și toți ceilalți, care i-ar fi împiedicat să o facă. Istoricul Yves Durand afirmă că în secolul al XXI-lea este în general admis că comuniștii nu au avut această intenție, ci doar au vrut să participe la putere, insistând asupra rolului într-adevăr major pe care îl avuseseră în rezistența internă. După Durand a fost vorba în realitate de confruntarea a două concepții despre noua ordine democratică și republicană, una a lui de Gaulle și a anturajului său imediat, care considerau că aceasta trebuia restaurată de sus, mai întâi la Paris, cu cei care i s-au alăturat de la început și pe care i-a ales el pentru a guverna. Apoi tot aparatul de stat trebuia, în această concepție, să se subordoneze puterii centrale. Majoritatea rezistenților de la bază nu erau de acord cu aceasta. Părerea lor era exprimată nu numai de comuniști, ci și de CNR și de foarte multe CDL și CLL care nu erau deloc dominate de comuniști. Ei considerau că puterea trebuie să provină de la masele populare, cum credeau revoluționarii în timpul revoluțiilor începând cu cea din 1789[8].

Un decret din 24 septembrie 1944 a desființat Forțele Franceze din Interior (FFI) ale rezistenței interne. La 28 octombrie 1944 s-a decretat și desființarea milițiilor civice. Atât comuniștii, cât și CNR și CDL-urile au dezaprobat această măsură, dar până la urmă și conducerea Partidului Comunist Francez (PCF) a aprobat-o oficial, deși milițiile erau dominate de oameni ai PCF. Astfel și acesta s-a integrat în restaurarea statului republican democratic, încercând să refacă Frontul Popular⁠(d) dinainte de război, în interesul reconstruirii economiei naționale[9][10][11].

Raportul de forțe internațional a influențat și el reconstrucția statului francez. Prezența forțelor americane și britanice a defavorizat și ea tendințele revoluționare. În același timp, în condițiile alianței dintre SUA și Marea Britanie cu URSS, și Franța a putut să încheie o alianță cu aceasta, la 10 decembrie 1944. Ca și de Gaulle încă de la formarea Franței Libere, toți noii conducători ai Franței voiau să evite subordonarea față de SUA. Totuși, Franța era ținută într-o relativă inferioritate, de pildă nu a fost invitată la Conferința de la Ialta, deși a fost asociată la stabilirea ordinii mondiale de după război datorită contribuției sale la victoria asupra Germaniei. I-a fost atribuită una din cele patru zone de ocupație din Germania, iar la Conferința de la San Francisco⁠(d) începută în aprilie 1945, s-a hotărât că Franța va fi una din cele cinci membre permanente ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU), cele cu drept de veto[12].

Refacerea economiei

modificare
Cartelă de alimente din 1947

Situația economică era dezastruoasă din cauza distrugerilor suferite și a jafului practicat de germani în timpul ocupației. La sfârșitul anului 1944, producția industrială scăzuse la 50%, iar cea agricolă la 60% din cea a anului 1938. Prețurile erau de patru ori mai mari, în timp ce salariile numai de 2,7 ori. Raționarea alimentelor era în continuare în vigoare și va dura până în 1949[13]. Franța primea un oarecare ajutor din partea SUA, dar mult sub necesități, din cauza priorităților dictate de continuarea războiului[14].

Pentru a evita revendicările sociale, guvernul a mărit salariile în medie cu 50%, dar aceasta și penuriile au provocat o inflație însemnată, ajunsă în 1945 la 40%. Pierre Mendès-France⁠(d), ministrul economiei, a propus o politică de austeritate, cu blocarea prețurilor și a salariilor, dar de Gaulle nu a acceptat, și ministrul a demisionat. Franța a intrat într-o spirală inflaționistă de lungă durată[15].

CNR a elaborat un program dorit de fosta rezistență, de renovare a economiei prin naționalizări și planificare, de transformare a raporturilor sociale. Socialiștii, comuniștii și adepții creștin-democrației au primit bine acest program, iar radicalii (cei din Partidul Radical⁠(d)) și cei de dreapta cu rezerve. De Gaulle a înscris aceste obiective în programul GPRF, în ideea că numai intervenția statului putea asigura refacerea unei economii distruse[16][17].

Încă înainte de terminarea războiului și în 1945 au fost naționalizate mai întâi minele de huilă din departamentele Nord și Pas-de-Calais, o parte din siderurgie, uzinele Renault și o firmă constructoare de motoare de avion, ultimele două din cauza colaborării patronilor lor cu ocupanții. Au urmat o parte din sectorul bancar (de exemplu Banca Franței), o parte din asigurări, toate resursele energetice (producția de cărbune, de electricitate și de gaze), transporturile, radiodifuziunea, agenția de presă Havas, devenită Agenția France Presse (AFP). Au fost create și unități economice mixte (publice plus private) controlate de stat, precum Air France[18][19][20].

O măsură novatoare în economie a fost planificarea ei, dar nu rigidă ca în URSS. Pentru aceasta a fost creat, printr-un decret din 3 ianuarie 1946 al guvernului provizoriu, Consiliul Planificării, cu funcția de a face propuneri guvernului în acest domeniu. Primul plan a fost trasat pentru patru ani, cu posibilitatea de a fi ajustat în orice moment, având ca obiectiv general ierarhizarea priorităților economice. A vizat în primul rând organizarea aprovizionării populației și a industriei, precum și orientarea ajutorului financiar american. În al doilea rând a avut ca scop pregătirea reconstrucției întreprinderilor private, îmbunătățirea funcționării economiei de piață și a coordonării ei cu noua conjunctură internațională. Directivele planului erau obligatorii pentru sectorul de stat și incitative pentru sectorul privat, care putea negocia contracte cu statul[21]. Pentru a putea aplica planul s-a semnat un acord financiar cu americanii, prin care aceștia ștergeau peste 2 miliarde de dolari din datoria din timpul războiului, lăsau de rambursat din ea 720 de milioane și dădeau împrumut 300 de milioane, plus 650 de milioane pentru cumpărături din SUA[22].

Reforme sociale

modificare

Imediat după instalarea sa la Paris, guvernul provizoriu a restabilit drepturile, atribuțiile și bunurile sindicatelor, așa cum erau în 1939. Acestea erau puternice prin numărul de membri ajuns la 6 milioane. Numai CGM, ajuns să fie dominat de comuniști, avea 5 milioane de membri. Au apărut și organizații sindicale noi, precum cea a salariaților cu funcții de conducere în întreprinderi și confederația sindicatelor agricole, dar și Consiliul Național al Patronatului Francez, inițiat de patroni care s-au remarcat în rezistență[23][24].

O serie de factori au impus adoptarea unor reforme de ordin social. Aceștia erau angajamentele rezistenței reflectate de programul CNR, voința lui de Gaulle de a evita conflictele sociale, forța politică a unor partide, în primul rând cel socialist și cel comunist, presiunea sindicatelor, marginalizarea patronilor și a cercurilor conservatoare în mare parte compromise prin colaborare cu ocupanții germani. Astfel, o ordonanță din 22 februarie 1945 a impus crearea de comitete de întreprindere în unitățile industriale cu mai mult de 100 de angajați, iar la 16 mai 1946, aceasta a fost aplicată și celor cu cel puțin 50 de angajați. Comitetele erau formate din membri aleși pe liste ale sindicatelor. Gestionau chestiunile sociale, aveau dreptul de a cunoaște contabilitatea întreprinderii și un rol consultativ în privința funcționării ei[25].

O ordonanță din 23 decembrie 1946 a restabilit contractele colective de muncă, dar problemele reconstrucției și teama de accelerarea inflației au exclus discutarea salariilor între patroni și angajați[26].

Începând cu 30 decembrie 1944, o serie de ordonanțe au creat, în mai multe etape, asigurările sociale finanțate prin cotizații ale salariaților și angajatorilor, casele de asigurări sociale regionale și naționale fiind gestionate de administratori aleși de către salariați pe liste ale sindicatelor. Generalizarea asigurărilor sociale la toate categoriile de cetățeni va dura 20 de ani. În 1946 s-au introdus și alocațiile de stat pentru copii[27][28].

Pregătirea unui nou regim constituțional

modificare

Clasa politică franceză s-a transformat prin excluderea celor care au acceptat regimul de la Vichy și intrarea în ea a unor persoane care și-au început cariera politică în rezistență. Apoi au revenit și politicieni dinainte de război necompromiși în timpul ocupației[29].

Maurice Thorez, liderul PCF în 1948

Erau prezente în viața politică unele partide existente înainte de război. Cel mai puternic, cu o influență crescândă, era PCF, datorită rolului său însemnat în rezistență și prestigiului pe care îl avea deocamdată URSS pentru rolul său în învingerea Germaniei. Secția Franceză a Internaționalei Muncitorești⁠(d) (SFIM), adică partidul socialist tradițional reconstituit în clandestinitate încă din 1943, era de asemenea puternic. Căuta înțelegerea cu PCF și cu membri ai unor foste mișcări de rezistență, pentru a forma o Uniune Laburistă ca mare mișcare pentru schimbări sociale, ceea ce a eșuat[30]. Un partid important nou, Mișcarea Republicană Populară (MRP), a fost constituit în toamna lui 1944 de creștin-democrați din diverse organizații preexistente. Membri din mai multe foste mișcări de rezistență au fondat un alt partid nou, Uniunea Democrată și Socialistă a Rezistenței⁠(d) (UDSR). Mulți membri ai Partidului Radical și ai partidelor de dreapta se compromiseseră în timpul ocupației și după război au rămas din ele grupuri cu o pondere mai slabă pe eșichierul politic[31][32].

La 29 aprilie 1945 au avut loc primele alegeri de după eliberare, alegeri locale, fără participarea prizonierilor de război și a deportaților, dat fiind că războiul nu era terminat. În schimb au votat, pentru prima oară în Franța, femeile, în urma unei reforme adoptate încă de Franța Liberă. În martie 1944, la Alger, ACP votase principiul extinderii dreptului de vot la femei, iar la 21 aprilie 1944 acesta fusese decretat de CFLN. Comuniștii au obținut cel mai mare succes, socialiștii unul mai redus decât cel așteptat, MRP unul onorabil, iar radicalii și dreapta au suferit un eșec[33].

La 21 octombrie 1945 au avut loc alegerile pentru Adunarea Națională, la care au putut vota și militarii, după o perioadă de interdicție de aproape 100 de ani. Pentru prima oară, sistemul de vot a fost cu reprezentare proporțională. Alegerile s-au desfășurat împreună cu un referendum cu două întrebări. Prima era dacă Adunarea trebuia să fie constituantă și răspunsul „da” a avut o majoritate covârșitoare. A doua întrebare se referea la aprobarea unei legi care limita durata Adunării la șapte luni și prevedea pentru ea numai anumite competențe, deci îi limita puterile. La aceasta au fost două treimi de răspunsuri „da”. În privința numărului de mandate au ieșit pe primele locuri, în ordine, comuniștii, MRP și socialiștii. Adunarea l-a desemnat pe de Gaulle ca șef al guvernului, dar au apărut divergențe între acesta și partide. Comuniștii erau nemulțumiți că au cerut și unul din ministerele de interne, al afacerilor externe sau al apărării, dar de Gaulle nu a fost de acord să le atribuie niciunul din ele. A fost găsit un compromis încredințându-li-se jumătatea din Ministerul Apărării responsabilă cu armamentul. Celelalte partide se temeau și ele de PCF ca de partidul cel mai puternic și, în plus, dependent de URSS, dar și mai mult de tendințele antiparlamentariste pe care le vedeau la de Gaulle[34][35][36].

De Gaulle a demisionat brusc la 20 ianuarie 1946, motivându-și gestul în mod public prin faptul că și-a îndeplinit misiunea, eliberarea fiind realizată și reconstrucția începută, dar în fața miniștrilor prin ponderea excesivă a partidelor. Opinia publică a fost surprinsă, dar nu neliniștită, căci nu-l mai aproba majoritar pe de Gaulle, fiind preocupată mai mult de dificultățile vieții cotidiene cauzate de situația economică în continuare defavorabilă, decât de rangul Franței în lume, pe care îl vedea prioritar pentru de Gaulle[37][38].

Conducerea țării a devenit tripartită în urma unei „carte de colaborare” semnate la 23 februarie 1946 de către PCF, MRP și SFIM, care dominau Adunarea Națională. Prin aceasta se angajau să susțină deciziile luate în comun și să desemneze un șef de guvern cu rol de arbitru. Ministerele au fost distribuite în mod echitabil, dar deciziile esențiale nu erau luate de miniștri sau de deputați, ci de șefii partidelor, iar cadrele din ministere erau în majoritate activiști ai partidelor[39].

Pe lângă dificultățile cauzate de războiul de curând terminat, au apărut tensiuni internaționale prin neînțelegerile dintre SUA și URSS, aceasta din urmă întărindu-și dominația asupra țărilor în care ajunseseră trupele sale. În martie 1946, Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, a vorbit despre „cortina de fier” care a coborât între aceste țări și celelalte din Europa[40].

Adoptarea noii constituții

modificare

În Adunarea Națională au avut loc dezbaterile pentru noua constituție. Socialiștii și comuniștii s-au despărțit de MRP ca să-și impună propriul proiect. Propuneau o Adunare aleasă pentru cinci ani, cu puteri foarte largi, care să aleagă un președinte al republicii și un președinte al Consiliului de Miniștri (șef de guvern) cu puteri foarte limitate, pe acesta putându-l demite printr-un vot de cenzură și putând în acest caz dizolva Adunarea. Acestui proiect i se opuneau radicalii și dreapta, care doreau întoarcerea la o A Treia Republică raționalizată, dar și MRP, care era împotriva atotputerniciei unei adunări unice și a reducerii competențelor puterii executive. Proiectul a fost aprobat numai cu voturile comuniștilor și socialiștilor și a fost supus unui referendum la 5 mai 1946, la care a fost respins cu 53% din voturi[41].

Adunarea Națională s-a dizolvat și la 2 iunie 1946 s-au ținut noi alegeri, în urma cărora s-a menținut majoritatea tripartismului, dar scorul MRP l-a depășit pe cel al PCF, SFIM ieșind pe locul al III-lea și stânga pierzând majoritatea absolută. Un nou proiect de constituție era diferit de primul prin aceea că propunea un parlament bicameral: Adunarea Națională și Consiliul Republicii, acesta în locul Senatului din A III-a Republică. Aceste camere reunite în Congres urmau să aleagă președintele republicii cu competențe apropiate celor din A III-a Republică. Printr-un discurs ținut la Bayeux la 16 iunie, de Gaulle a intervenit public în chestiunea constituției cu propunerea unui președinte al republicii ales nu de camere, ci de un colegiu electoral lărgit. Președintele ar fi urmat să aibă misiunea de garant al interesului național și de arbitru suprem. Efectul acestei intervenții a fost de a apropia din nou cele trei partide majoritare. La sfârșitul lui septembrie, proiectul de constituție a fost aprobat în Adunarea Națională cu mare majoritate de voturi. De Gaulle l-a condamnat într-un discurs ținut la Épinal și a chemat la respingerea lui la referendum. La acesta, ținut la 13 octombrie 1946, o treime din alegători nu au participat, dar 53% din voturi i-au fost favorabile[42][43]. Noua constituție a fost promulgată de șeful guvernului provizoriu la 27 octombrie 1946 și publicată a doua zi în Journal officiel, instituind A Patra Republică[44].

Constituția celei de-A Patra Republici era un compromis între partidele cu dorința comună de a da preponderență parlamentului, deci o restaurare a regimului parlamentar, în care Adunarea Națională avea puterea cea mai mare. Consiliul Republicii avea numai un rol consultativ. Președintele republicii era ales pentru șapte ani de cele două camere adunate în Congres. El desemna președintele Consiliului de Miniștri, dar avea mai mult influență decât putere politică. Președintele Consiliului de Miniștri trebuia să fie investit de Adunarea Națională cu majoritatea absolută a voturilor, după care își alegea miniștrii și avea autoritate asupra lor. Guvernul era sub controlul permanent al Adunării Naționale, viața lui depindea de votul de încredere sau de cenzură al acesteia[45][46][47].

Istoria celei de-A Patra Republici

modificare

Guvernarea tripartită (ianuarie 1947 – mai 1947)

modificare
Vincent Auriol

Primele alegeri din istoria celei de-A Patra Republici au avut loc la 10 noiembrie 1946, pentru Adunarea Națională, după o campanie electorală fără entuziasm și cu mulți alegători absenți de la vot. Ordinea partidelor după numărul de mandate obținute a fost: PCF, MRP, SFIM, radicalii în alianță cu UDSR, și mici partide de dreapta. La 24 noiembrie și 8 decembrie 1946 a fost ales și Consiliul Republicii, nu prin vot universal, ci printr-un procedeu complex, de către electori. PCF și MRP au obținut o majoritate covârșitoare. Cele două camere reunite în Congres au ales președintele republicii la 16 ianuarie 1947, în persoana lui Vincent Auriol, până atunci președinte al Adunării Naționale. Acesta fusese membru al SFIM și înainte de război, ministru în mai multe rânduri în A Treia Republică și membru al rezistenței în timpul ocupației. L-a propus ca șef al guvernului pe Paul Ramadier⁠(d), tot socialist, care a primit investitura Adunării Naționale cu unanimitate de voturi, la 22 ianuarie 1947[48][49][50].

Noul guvern, compus din reprezentanți ai partidelor majoritare în parlament, dar și din alte partide, a avut de înfruntat situația foarte grea în care se afla țara. Situația economică era în continuare dezastruoasă. Criza socială era aproape, din cauza nivelului de trai scăzut, și izbucneau greve spontane, pe care nu le puteau controla sindicatele. În plus s-a agravat situația internațională, după ce în martie 1947, SUA și-au definit doctrina despre îndiguirea comunismului. Era începutul Războiului Rece dintre estul și vestul Europei[51].

Erau probleme și în imperiul colonial francez. La terminarea războiului mondial în 1945, Indochina era eliberată de japonezi și comuniștii vietnamezi se împotriviseră reluării controlului Franței asupra Vietnamului. După o perioadă de negocieri fără rezultat, în noiembrie 1946 izbucnise Primul Război din Indochina între francezi și independentiști. A fost una dintre cauzele pentru care au apărut conflicte între PCF și partenerii din coaliția guvernamentală, primul la 22 martie 1947, când deputații comuniști s-au abținut la votul privind cheltuielile militare pentru războiul din Indochina, PCF fiind solidar cu comuniștii vietnamezi[52][53]. În afară de războiul din Indochina, în martie 1947 a izbucnit o insurecție independentistă și în Madagascar. Răspunsul guvernului francez a fost o reprimare sângeroasă[54].

Situația politică s-a complicat prin faptul că la 7 aprilie 1947, de Gaulle a pornit formarea unei mișcări de dreapta numită Adunarea Poporului Francez⁠(d) (APF), motivând-o cu necesitatea de a reforma statul. Critica partidele ca incapabile să rezolve criza politică și socială, se pronunța și împotriva comunismului, și făcea apel la unitatea națională. Sondajele de opinie din epocă arată că de la început, peste un sfert din francezi s-au simțit apropiați de această mișcare, mai ales clasa de mijloc și agricultorii[55][56].

Tot atunci, politica de austeritate a guvernului, cu blocarea prețurilor și a salariilor, a provocat un val de greve, nesusținute la început de sindicatul CGM dominat de comuniști, dar susținute până la urmă de acesta începând cu aprilie 1947. Miniștrii comuniști nu mai aprobau nici politica economică a guvernului. Adunarea Națională a dezbătut situația și, la 4 mai, deputații comuniști nu și-au dat votul de încredere în chestiunea politicii economice. Președintele Consiliului de Miniștri nu a demisionat, ci i-a revocat pe miniștrii comuniști cu ajutorul președintelui republicii, procedeu permis de constituție, ce decurgea din autoritatea șefului guvernului asupra miniștrilor. Acesta a reconstituit un guvern orientat mai spre dreapta[57][53].

Majoritățile guvernamentale din anii următori au alunecat către dreapta, fiind date de SFIM, MRP și de Centrul Național al Independenților⁠(d) (CNI), un mic partid de dreapta, sau de radicali în locul acestuia, formând ceea ce s-a numit „a Treia Forță”, pe lângă opozițiile constituite de PCF și de APF[56].

Guvernarea celei de-a Treia Forțe (mai 1947 – septembrie 1951)

modificare

Guvernarea era dificilă din cauza divergențelor dintre partidele care formau majoritatea guvernamentală și chiar din interiorul câte unui partid. De exemplu[58]:

  • În unele chestiuni economice și sociale erau de acord numai socialiștii și MRP.
  • În chestiunea învățământului se opuneau două grupări. MRP și deputații de dreapta erau pentru sprijinirea de către stat a învățământului confesional. Dimpotrivă, socialiștii și radicalii erau pentru laicitate în învățământ, deci pentru reducerea ponderii învățământului confesional și nesprijinirea lui de către stat.
  • În chestiunile Uniunii Franceze, cum se numea Franța împreună cu teritoriile de peste mări cu diferite statute care îi aparțineau, se formau două grupări opuse. Socialiștii și unii deputați ai MRP erau pentru concesii în privința tendințelor de autonomie din unele teritorii, dar radicalii, cei de dreapta și majoritatea parlamentarilor MRP erau împotriva acestora.

Din cauza divergențelor, legile erau adoptate în urma unor compromisuri provizorii care cereau mult timp până erau realizate, sau adoptarea lor era amânată, mai ales dacă era vorba de măsuri nepopulare, care ar fi dăunat partidelor din punct de vedere electoral. Durata de viață a guvernelor era scurtă, căci deseori, câte o chestiune spinoasă făcea să se rupă coaliția și era format alt guvern, aproximativ din aceiași politicieni care își schimbau funcțiile între ei[58].

Situația internațională s-a complicat și mai mult când în iunie 1947, SUA a anunțat ajutorul economic și financiar pe care îl vor da Europei, cunoscut ca planul Marshall. Acesta a fost refuzat de URSS și de partidele comuniste din Europa, ceea ce a provocat ruptura oficială dintre SUA și URSS, precum și dintre partidele comuniste, care urmau fidel linia URSS, și celelalte partide. Prin acceptarea planului Marshall, guvernul francez a ales tabăra occidentală, de care era apropiat și ideologic, și a rupt cu PCF[59].

Afiș electoral din 1947 al gaulliștilor

APF s-a lansat în alegerile locale din octombrie 1947 și a obținut succese nesperate, aproape 40% din voturi în orașe. Principalele orașe, inclusiv Parisul au ajuns să aibă primari gaulliști. Alegătorii APF erau nemulțumiți de funcționarea celei de-A Patra Republici, doreau întoarcerea la putere a lui de Gaulle și reforma constituției[60].

În toamna lui 1947, criza socială a devenit deosebit de gravă. În orașe ca Marsilia și unele din sud-est, grevele și agitația nu erau departe de răscoală. Era susținută de CGM și de PCF, care îndemna salariații să intensifice lupta socială și să combată planul Marshall. Nereușind să oprească agitația, Paul Ramadier a demisionat la 19 noiembrie 1947, dar succesorul lui, Robert Schuman, din MRP, a eșuat și el. Până la urmă, la 9 decembrie 1947, CGM a oprit grevele[61].

Consecințele crizei sociale au fost negative pentru PCF prin valul de anticomunism care a cuprins țara, partidul pierzându-și respectabilitatea dobândită după război și ajungând în opoziție pentru multă vreme. De asemenea, CGM și-a pierdut membrii necomuniști, care au format sindicatul CGM-FM (FM de la „Forța Muncitorească”). Acesta va fi susținut financiar de CIA americană prin intermediul centralelor sindicale americane[62][63].

În ciuda slăbiciunii lor, guvernele celei de-a Treia Forțe au realizat ieșirea treptată din criza provocată de război. În domeniul economic au urmat politica tripartismului, bazându-se pe naționalizări, planificare și ajutorul prin planul Marshall. Producția industrială a ajuns în 1948 la nivelul din 1938, însă agricultura nu și-a revenit suficient și nici inflația nu a scăzut destul. În domeniul politic au rezistat opozițiilor gaullistă și comunistă. CGM și PCF au pornit în 1948 o grevă a minerilor care a luat forme destul de violente, dar guvernul a reușit să-i pună capăt. În 1950 a introdus salariul minim garantat[64][65].

În politica externă, Franța a participat la formarea unei tabere occidentale opusă celei a blocului de est dominat de URSS. În 1949 a aderat la Uniunea Vest-Europeană și la NATO, acțiuni condamnate de comuniști și de gaulliști. În același an a participat la formarea Consiliului Europei[64][65]. Reconstrucția economică în cadrul planului Marshall și Războiul Rece au impus continuarea apropierii între țările din Europa Occidentală. În mai 1950, guvernul francez a avut inițiativa creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care implica și o înțelegere între Franța și Germania de Vest. Proiectul Comunității a fost elaborat de Robert Schuman, ministrul afacerilor externe de atunci. Tratatul de creare a Comunității a fost semnat de Franța, Italia, Germania Occidentală, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, dar până la ratificarea lui a provocat în Franța dezbateri în contradictoriu foarte vii. PCF și CGM erau împotriva CECO, văzând în ea o formă de agresiune împotriva URSS, iar gaulliștii din APF o lezare a suveranității naționale, părere pe care o împărtășeau și comuniștii. Dreapta se temea de aspectele de dirijism economic pe care le vedea în proiect. Socialiștii sprijineau proiectul, dar aveau rețineri în legătură cu implicațiile sale sociale. Până la urmă, tratatul a fost totuși ratificat de Adunarea Națională în decembrie 1951[66].

În toamna lui 1950, guvernul francez a avut încă o inițiativă, sub forma planului lui René Pleven⁠(d), membru al partidului UDSR, șeful de atunci al guvernului, de creare a unei Comunități Europene pentru Apărare (CEA) subordonată NATO-ului. Ca reacție la voința SUA de a reînarma Germania Occidentală, planul prevedea crearea unei armate europene cu un ministru comun al apărării și controlată de o adunare europeană, care să includă un contingent german printre contingentele celorlalte țări participante. PCF și APF erau împotriva CEA din aceleași motive ca în cazul CECO. MRP era aproape în întregime pentru, acceptând scopul planului de a împiedica formarea unei armate germane independente, dar totodată de a integra Germania în Europa. Dar disensiunile din interiorul partidelor radical, SFIM și CNI erau profunde în această chestiune. Deocamdată, adoptarea planului a rămas în suspensie[67].

Față de problemele teritoriilor de peste mări, a Treia Forță s-a dovedit neputincioasă. Ruperea tripartismului a dus la mai multă fermitate din partea Franței, căci niciunul din componenții celei de-a Treia Forțe nu voia să abandoneze Indochina. În 1947 și 1948, guvernul francez a acceptat suveranitatea internă Vietnamului în cadrul Uniunii Franceze, cu condiții foarte stricte. Apoi a procedat la fel cu Cambodgia și cu Laosul, dar revendicările naționale nu s-au redus și războiul a continuat. În 1949 a cuprins toată peninsula. În 1950, Războiul Rece, preluarea puterii în China de către comuniști în anul precedent și declanșarea Războiului din Coreea între Coreea de Nord comunistă, susținută de China și de URSS, și Coreea de Sud, sprijinită de Lumea occidentală, au dus la internaționalizarea războiului din Indochina. Franța era sprijinită de SUA, iar mișcările de independență de către China și URSS. Unii socialiști și radicali au cerut să înceapă negocieri cu mișcările de independență, cerute de PCF încă din 1945, dar fără succes, opinia publică fiind indiferentă față de această chestiune. De asemenea, a Treia Forță nu și-a dat seama de pericolul prezentat de radicalizarea mișcărilor naționale din Africa de Nord[68].

La 17 iunie 1951 au avut loc alegerile pentru noua legislatură a Adunării Naționale. A Treia Forță a rămas majoritară, pe locul al doilea a ieșit PCF, iar pe al treilea APF. Situația politică s-a transformat profund. Stânga nu mai era majoritară în opinia publică. Disensiunile din cadrul celei de-a Treia Forțe s-au accentuat. În septembrie 1951, deputații de dreapta au propus o lege pentru instituirea unei alocații pentru toți copiii de vârstă școlară, atât din învățământul de stat, cât și din cel privat, ceea ce, în viziunea socialiștilor, leza principiul laicității. Legea a fost adoptată cu o majoritate de voturi date de deputații de dreapta, cei ai MRP, cei ai APF și câțiva radicali, iar socialiștii și comuniștii au votat împotrivă. Ca urmare, în ianuarie 1952, coaliția celei de-a Treia Forțe s-a rupt prin trecerea socialiștilor în opoziție[69].

Guvernarea coaliției de centru-dreapta (martie 1952 – iunie 1954)

modificare
René Coty

La 5 martie 1952, președintele republicii l-a desemnat pe Antoine Pinay⁠(d) ca șef al guvernului și acesta a obținut investitura Adunării Naționale cu voturi și din partea unor deputați gaulliști care nu mai erau de acord cu opoziția sistematică a APF. Aceasta a dus la scindarea mișcării gaulliste. Pinay făcea parte din Centrul Național al Independenților (CNI) devenit între timp Centrul Național al Independenților și Țăranilor (CNIȚ) prin înglobarea unui alt mic partid de dreapta. Înainte de război, Pinay fusese deputat, apoi senator. Votase în 1940 pentru învestirea cu puteri depline a mareșalului Philippe Pétain, devenit astfel șeful Statului Francez și al guvernului de la Vichy colaborant cu ocupanții germani, dar apoi s-a îndepărtat de Vichy și a ajutat evrei și rezistența. Pinay era primul șef de guvern de dreapta de după război. Politica lui s-a concentrat asupra chestiunilor financiare și bugetare. A adoptat unele soluții economice liberale clasice. Inflația s-a redus temporar, dar a reînceput să crească în toamna lui 1952 și Pinay a revenit la mijloace dirijiste de reducere a prețurilor, nemulțumind dreapta și patronatul. În decembrie 1952, Pinay a demisionat[70][71].

Cei care l-au urmat pe Pinay au guvernat aproximativ cu aceleași metode, integrând și gaulliști în guvern. Alunecarea spre dreapta a guvernării s-a reflectat și în alegerea în decembrie 1953 a noului președinte al republicii, René Coty, din CNIȚ. Noua majoritate de guvernământ era formată din deputați din partide de dreapta ca CNIȚ, din MRP și gaulliști[72].

Din 1952, dezvoltarea economiei a dus la o creștere puternică, stimulată de creșterea cererii de consum a populației. Însă creșterea economică rapidă a provocat-o și pe cea a inflației, mai mult decât în celelalte țări din Europa Occidentală[73].

Războiul din Indochina era tot mai exacerbat. În Franța s-au ridicat tot mai multe voci împotriva războiului, nu numai din partea comuniștilor. Acesta costa din ce în ce mai mult, dar guvernul Pinay refuza să negocieze cu forțele independentiste. În 1953, războiul nu mai era susținut de majoritatea francezilor. Acesta a dominat dezbaterile parlamentare în 1953 și 1954, care nu reflectau decât ezitările guvernului în încercările de a ieși din acest conflict[74].

În Africa de Nord, Marocul și Tunisia aveau statutul de protectorate ale Franței, sistem care intrase în criză la începutul anilor 1950. Cele două protectorate nu mai acceptau „cosuveranitatea” pe care voia să le-o impună Franța și cereau o suveranitate totală. Se purtau unele negocieri în care Franța nu ceda, iar în Maroc și Tunisia aveau loc greve, acțiuni teroriste, răscoale, reprimate de rezidența franceză[75]. În 1953, criza s-a agravat prin formarea în cele două țări a unor grupuri armate de eliberare națională. În Maroc, marile familii feudale s-au ridicat împotriva sultanului, fiind susținute de rezidența franceză, care l-a suspendat și l-a exilat pe sultan în august 1953. Partidele independentiste de aici s-au coordonat în acțiunea pentru independență, iar acțiunile teroriste împotriva coloniștilor francezi s-au intensificat. Mișcările independentiste din Maroc și Tunisia au influențat și tendințele de independență ale arabilor din Algeria. Politica guvernului francez în privința teritoriilor de peste mări era posibilă datorită atașamentului majorității populației franceze la Uniunea Franceză. Mișcările anticolonialiste din metropolă aveau o influență limitată, fiind în principal de stânga și foarte puțin susținute de oameni de dreapta. În majoritatea guvernamentală din parlament, grupurile de dreapta, inclusiv gaulliștii, dar și majoritatea radicalilor și a celor din MRP erau împotriva decolonizării[76].

Guvernul Mendès France (iunie 1954 – februarie 1955)

modificare
Pierre Mendès-France⁠(d) în 1948

La 7 mai 1954, francezii au fost înfrânți în Vietnam, în bătălia de la Dien Bien Phu. Guvernul care continuase să caute o soluție militară a conflictului a pierdut încrederea Adunării Naționale. S-a format un nou guvern, în frunte cu Pierre Mendès France, care era de mai demult adeptul unei soluții politice. Făcea parte din Partidul Radical, cariera lui politică începuse înainte de război, în 1940 fusese arestat de guvernul Vichy, evadase și se alăturase la Londra Franței Libere. Stilul lui de guvernare cuprindea noutăți. Nu a negociat cu partidele pentru a forma guvernul, ci a ales parlamentari care acceptau să acționeze împreună cu el: gaulliști, membri ai CNIȚ, radicali și câțiva membri ai MRP în dezacord cu partidul lor. A fost investit de o majoritate largă, de centru-stânga, mergând de la socialiști la grupuri de dreapta. A devenit popular prin folosirea presei și a dialogurilor la radio ca să-și explice politica în fața opiniei publice. A promovat rigoarea în definirea priorităților, precizarea mijloacelor de a realiza măsurile, perseverența în ducerea lor la capăt în termene precizate, precum și fermitatea în realizarea lor[77].

De la sfârșitul lui aprilie 1954 se desfășura la Geneva o conferință legată de problemele din Asia, cu participarea SUA, URSS, Marii Britanii, Chinei și Franței. După investirea lui, Mendès France a participat la conferință și a acceptat ca Franța să se retragă din Indochina, semnând la 20-21 iulie acorduri cu Vietnamul de Nord comunist, Laosul și Cambodgia. Acestea deveneau independente, precum și Vietnamul de Sud, cu un regim anticomunist, care a ajuns sub influență americană. Acordurile au fost ratificate de Adunarea Națională cu voturile comuniștilor, socialiștilor, radicalilor, a unei minorități de gaulliști, de membri MRP și de membri CNIȚ, și cu abținerea celorlalți deputați. Opinia publică reflectată de presă a fost de acord cu terminarea războiului[78][79][80][81].

Mendès France a definit o politică nouă și în privința Tunisiei, pe care a anunțat-o la 31 iulie 1954. I-a propus acordarea suveranității interne în cadrul Uniunii Franceze. Au fost luate măsuri de destindere față de independentiști, s-a instalat un guvern aprobat de tunisieni, s-au semnat noi convenții între Franța și Tunisia și s-a continuat cu negocieri care vor duce în final la independența Tunisiei, dar procesul era frânat de coloniștii francezi, de grupul de presiune din parlamentul francez potrivnic decolonizării și de continuarea acțiunilor teroriste în Tunisia[82][83].

Tratatul de creare a CEA fusese semnat la 27 mai 1952 de țările membre CECO și a fost ratificat de patru dintre ele, însă ratificarea de către Franța a fost amânată fără termen. Având un rol determinant în majoritatea guvernamentală, gaulliștii împiedicau dezbaterea ratificării. Guvernul, ca și majoritatea guvernamentală, erau divizate în privința CEA. Mendès France a impus dezbaterea ratificării la 30 august 1954, dar Adunarea Națională a votat cu o mare majoritate ca dezbaterea să nu mai aibă loc, refuzând astfel aderarea la CEA. Până la urmă, aceasta nu a mai fost creată, în schimb Franța a acceptat reconstituirea armatei germane prin acordurile de la Paris semnate la 23 octombrie 1954 împreună cu celelalte cinci state din CECO, plus Marea Britanie, și ratificate de Adunarea Națională cu o mică majoritate de voturi[84][85].

În domeniul economic, guvernul Mendès France s-a concentrat pe modernizare, dezvoltarea exportului, deschiderea către teritoriile de peste mări și Europa, prin investiții publice și private bine țintite. În domeniul social, a realizat un program de construcții de locuințe sociale, de unități școlare și de spitale[86].

În noiembrie 1954 au avut loc concomitent vreo 20 de atentate comise de independentiști în Algeria, care avea de multă vreme un statut deosebit în Uniunea Franceză. Acolo exista o comunitate numeroasă de francezi, iar țara aparținea direct de Franța, fiind organizată în departamente, ca și metropola. Însă indigenii nu aveau aceleași drepturi ca francezii, neavând cetățenia franceză, și existau mișcări care militau pentru independență. Francezii din Algeria, ca și clasa politică, deocamdată inclusiv comuniștii, și opinia publică din Franța considerau Algeria ca parte a acesteia. Guvernul Mendès France a reacționat la evenimente cu măsuri de păstrare a acestui statut prin acțiuni de menținere a ordinii, dar și cu elaborarea unui program de reforme pentru dezvoltarea economiei în Algeria și de măsuri în favoarea indigenilor. Această politică i-a nemulțumit atât pe francezii, cât și pe independentiștii din Algeria, fiind unul din motivele pentru care guvernul nu a mai avut încrederea parlamentului și a căzut la 5 februarie 1955. Căderea sa a mai fost motivată și de izolarea lui Mendès France în parlament și de opoziția a diverse grupuri de interese, fenomene cauzate de tendințele lui de a întări rolul executivului, de a rupe cu inerția parlamentară, cu rutina în economie și cu schemele clasice în politica externă. Majoritatea opiniei publice a fost nemulțumită de demisia lui[87][88].

Au urmat două săptămâni de criză guvernamentală, în care trei politicieni desemnați rând pe rând nu au reușit să formeze un guvern. În final a fost format un guvern prezidat de Edgar Faure⁠(d), din Partidul Radical, ministrul de finanțe al lui Mendès France, care a continuat politica acestuia. Situația economică era mai bună. Consecințele pozitive ale expansiunii economice începeau să fie simțite de populație. Utilitățile sociale, sistemul școlar, rețeaua spitalelor se dezvoltau. Numărul de locuințe noi crescuse semnificativ. Agricultura era în curs de modernizare[89].

În relațiile internaționale intervenise o oarecare destindere după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin în 1953. În 1955, SUA, URSS, Marea Britanie și Franța au semnat tratatul de independență a Austriei, în urma căruia și-au retras trupele de acolo. Relațiile Franței cu Germania de Vest s-au ameliorat[90].

În teritoriile de peste mări, după ce Mendès France calmase lucrurile în Tunisia, Faure a reușit același lucru în Maroc prin readucerea sultanului din exil, propunerea suveranității interne și negocieri. În schimb în Algeria, unde se formase un Front de Eliberare Națională (FEN), acesta extindea ciocnirile armate, începând să masacreze civili francezi. Armata franceză a trecut la represiuni sângeroase. În aprilie 1955, în Algeria s-a instituit starea de urgență și s-a introdus cenzura presei. Au fost mobilizați rezerviști pentru a mări numărul de militari în Algeria la peste 100.000. Cu aceasta, populația din metropolă a devenit sensibilă la război. Au început manifestații împotriva acestuia, încurajate de PCF[91][92].

Între timp, din 1953 se dezvoltase o nouă opoziție extraparlamentară, cea a adepților Uniunii de Apărare a Comercianților și Meșteșugarilor (UACM), inițiată pentru a se opune controalelor fiscale insistente îndreptate în direcția acestora. Era condusă de Pierre Poujade⁠(d), un om cu vederi conservatoare, corporatiste, antiparlamentariste, antiintelectualiste, naționaliste, xenofobe, antisemite și colonialiste. Avea audiență în rândul unei părți a clasei de mijloc. În plus, Mendès France forma și el o nouă opoziție, din aripa stângă a Partidului Radical ajunsă sub influența lui, care se înstrăinase de Edgar Faure[93][94][95].

Edgar Faure vedea că în parlament nu exista o majoritate pentru o politică clar definită în problema Algeriei. Totodată, vedea că Partidul Radical nu-l mai sprijinea și nu voia să dea timp UACM să se dezvolte într-atât, încât să intre în parlament în urma alegerilor care urmau peste câteva luni, și să facă imposibilă o majoritate. De aceea a propus la 20 octombrie 1955 ținerea de alegeri anticipate. Discuția despre data alegerilor a interferat cu cea despre o reformă a legii electorale propusă de Faure, respinsă de o majoritate de deputați, ceea ce a dus la căderea guvernului. Era îndeplinită condiția constituțională pentru dizolvarea Adunării, anume căderea a două guverne în mai puțin de 18 luni. Era o măsură neobișnuită, neaplicată de foarte mult timp. Totuși, la cererea lui Faure, președintele republicii a decretat la 2 decembrie 1955 dizolvarea Adunării[96].

Alegerile legislative anticipate au avut loc la 2 ianuarie 1956. Pe primul loc a ieșit alianța numită Frontul Republican, formată din radicali, socialiști, puținii gaulliști intrați în parlament și UDSR. Pe locul al doilea era alianța de centru-dreapta a CNIȚ și MRP. Pe locul al III-lea se găsea opoziția comunistă, iar pe al IV-lea, un număr surprinzător de poujadiști sub denumirea Uniunea și Fraternitatea Franceză (UFF), tot în opoziție[97].

Guvernarea Frontului Republican (februarie 1956 – iunie 1957)

modificare

În februarie 1956 a fost desemnat șef al guvernului socialistul Guy Mollet⁠(d). Ministerele cheie erau conduse de socialiști, iar Mendès France era doar ministru de stat fără portofoliu. A și demisionat în mai 1956, nefiind de acord cu politica lui Guy Mollet în chestiunea algeriană. Guvernul nu avea majoritatea absolută în parlament și era nevoit deseori să recurgă la votul de încredere pentru a avea susținerea majorității pentru legile propuse. A aplicat o serie de măsuri sociale ca acordarea unei a treia săptămâni de concediu plătit, rambursarea cheltuielilor medicale de către asigurările sociale și dezvoltarea construirii de locuințe sociale, dar acestea au mărit cheltuielile statului și au accelerat inflația. Aceasta și cheltuielile războiului din Algeria au mărit deficitul bugetar[98][99].

Negocierile privitoare la Maroc și la Tunisia au ajuns la proclamarea independenței lor în martie 1956. De asemenea, guvernul a terminat negocierile privitoare la cedarea către India a teritoriilor franceze de acolo. În iunie 1956, parlamentul a votat și o lege referitoare la reforme pentru lărgirea autonomiei coloniilor franceze din Africa Subsahariană, prevăzând crearea de consilii guvernamentale, lărgirea competențelor adunărilor alese etc.[100].

În schimb, în Algeria, Franța s-a angajat tot mai mult în război. Armata de acolo a ajuns la un efectiv de 400.000, fiind trimiși în Algeria și tineri care făceau serviciul militar. În același timp și FEN-ul se dezvolta, înglobând celelalte mișcări independententiste și eliminând prin forță cele care nu voiau să-i intre în subordine. A obținut sprijin pe plan internațional din partea țărilor din Lumea a treia, mulți conducători ai lui se găseau în Egipt și aveau sprijinul conducătorului acestuia, Gamal Abdel Nasser. În noiembrie 1956, chestiunea algeriană a intrat în dezbaterea adunării generale a ONU. În ianuarie 1957, armata franceză a reprimat FEN în Alger cu metode care includeau sistematic arestări arbitrare și tortură[101].

La 26 iulie 1956, Egiptul a naționalizat Canalul de Suez. Ca reacție la aceasta, în octombrie-noiembrie 1956, Franța a participat la o intervenție militară împotriva Egiptului, împreună cu Marea Britanie și Israelul, Franța având de fapt intenția de a îndepărta conducerea egipteană care ajuta FEN-ul din Algeria. Intervenția a fost oprită de SUA și URSS prin intermediul ONU, și din ea a ieșit câștigător de fapt Egiptul, deși a fost învins pe plan militar. Pentru Franța a fost un eșec care a unit lumea arabă împotriva ei și a întărit FEN-ul[102][103].

În Franța au avut ecou și alte evenimente internaționale, care au slăbit PCF. În URSS începuse procesul de destalinizare. În februarie 1956, la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), liderul său de atunci, Nikita Sergheevici Hrușciov, a prezentat un raport destinat pentru moment să fie secret, despre o parte din crimele regimului stalinist. Raportul a ajuns la media occidentală și a fost difuzat în lume, ceea ce a provocat dezamăgirea unei mari părți a opiniei publice față de URSS și PCF. În iunie 1956 au avut loc proteste anticomuniste în Polonia, reprimate brutal de regim, apoi, în octombrie și noiembrie, Revoluția Ungară din 1956. Reprimarea sângeroasă a acesteia de către trupe sovietice a indignat opinia publică franceză și a deteriorat și mai mult situația PCF[104].

Guvernul Mollet a participat la negocierile care au dus la adâncirea apropierii statelor din Europa Occidentală, deși în condițiile unor dezbateri interne tensionate în legătură cu acestea. În final, Franța a semnat la 25 martie 1957, împreună cu celelalte cinci membre ale CECO, tratatul de înființare a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), și Tratatul de la Roma, de înființare a Comunității Economice Europene (CEE), cu o piață comună[105].

Guvernul Mollet s-a bucurat de popularitate timp de câteva luni, dar în final a nemulțumit stânga politică prin lipsa unei politici liberale active în Algeria, pe centriști și dreapta prin creșterea impozitelor, și pe toată lumea din cauza repornirii ample a inflației. La 22 mai 1957 i-a provocat căderea o majoritate formată din comuniști, poujadiști și deputați din CNIȚ[106].

Guvernele următoare nu au mai putut lua inițiative, căci majoritățile guvernamentale erau mereu fragile. Problemele economice și financiare s-au agravat. Comerțul exterior a întâmpinat greutăți, francul francez s-a depreciat, inflația a crescut, ceea ce a agravat tensiunile sociale și a degradat imaginea Franței pe scena internațională. În afară de PCF, toate forțele politice au intrat în descompunere, manifestată prin disensiuni în chestiunea algeriană, între adepții Algeriei franceze și cei ai unei soluții liberale pentru ea[107].

În februarie 1958, Franța a intrat în conflict cu Tunisia, încălcându-i teritoriul ca să-i combată pe insurgenții algerieni care aveau o bază acolo. Aviația franceză a ucis prin bombardamente civili tunisieni. ONU, SUA și Marea Britanie s-au oferit să medieze între cele două țări, propunere acceptată de Félix Gaillard, șeful guvernului de atunci, dar nu și de majoritatea deputaților. De aceea, la 15 aprilie, Adunarea Națională a provocat căderea guvernului[108].

Sfârșitul celei de-A Patra Republici

modificare

Franța a intrat în criză guvernamentală. Președintele republicii l-a desemnat pe Georges Bidault⁠(d) ca șef al guvernului, adept al unei politici represive în Algeria, dar acesta a eșuat în formarea guvernului, partidul său, MRP fiind pentru o soluție mai liberală. Următorul desemnat, René Pleven, din UDSR, care preconiza o acțiune reformatoare, a eșuat și el, nefiind sprijinit de SFIM, care nu îi considera angajamentele destul de precise. Soluțiile parlamentare clasice păreau că duc într-un impas. Între timp, în Algeria, populația franceză era tot mai influențată de militanții pentru Algeria franceză. Ea și armata de acolo nu acceptau decât lupta până la învingerea totală a FEN, cu atât mai mult, cu cât acesta recurgea la o teroare fără discernământ împotriva francezilor. Cercurile gaulliste din metropolă au început să amintească de posibilitatea de a oferi ele o soluție a crizei. Președintele republicii l-a numit șef al guvernului pe Pierre Pflimlin⁠(d), lider al MRP, un om cu idei reformatoare pentru Algeria, care s-a străduit să constituie un guvern de centru-dreapta[109][110].

Generalii comandanți ai armatei din Algeria au constatat criza guvernamentală și s-au temut că până la urmă guvernul care se va forma va negocia cu FEN-ul. De aceea, la 9 mai 1958 au semnat cu toții o telegramă adresată președintelui republicii, avertizându-l că într-un asemenea caz, armata s-ar putea revolta[111].

Lucrurile s-au precipitat când, la 13 mai 1958, la Alger, o mulțime s-a adunat la chemarea militanților pentru Algeria franceză la comemorarea morții a trei soldați luați prizonieri și uciși de FEN. La terminarea adunării s-a produs o răscoală. Mulțimea a pătruns în sediul guvernatorului Algeriei și l-a devastat. În urma evenimentului s-a format un Comitet de Salvare Publică din militanți civili și câțiva colonei. Generalul Jacques Massu⁠(d), comandantul trupelor franceze din Alger, a acceptat, cu aprobarea generalului Raoul Salan⁠(d), comandantul șef al trupelor franceze din Algeria, să fie președintele comitetului. Massu a trimis imediat o telegramă președintelui republicii René Coty, cerând formarea unui guvern de salvare națională care să păstreze Algeria franceză. În aceeași zi, parlamentul era adunat pentru votul de investire a lui Pflimlin, care părea că nu va fi investit, dar, ca reacție la ceea ce a văzut ca o lovitură de forță în evenimentele din Alger, l-a investit pe Pflimlin datorită votului socialiștilor și abținerii comuniștilor. În aceeași seară, Pflimlin, ca să recâștige armata de partea guvernului, i-a delegat generalului Salan toate puterile civile și militare în Algeria. A fost proclamată și starea de urgență, dar Algeria și trupele de acolo au rămas virtual în situație de disidență[112].

La 15 mai, Salan, în fața unei mulțimi adunate la Alger, a apelat la de Gaulle să salveze Franța. În aceeași zi, într-un comunicat de presă, de Gaulle a anunțat că este „gata să-și asume puterile republicii”. La o conferință de presă din 19 mai și-a manifestat intenția de a se întoarce la putere, căutând totodată să asigure cercurile politice și pe parlamentari de fidelitatea sa către republică. Comuniștii, majoritatea socialiștilor, unii radicali, printre care Mendès France nu i s-au alăturat, dar alții, ca Georges Bidault, Antoine Pinay, Guy Mollet ori René Coty s-au apropiat de el. Autoritatea guvernului s-a șters[113][114].

La 24 mai, unități de parașutiști din armata franceză veniți din Algeria au aterizat în Corsica și locuitorii ei, ca și unitățile de acolo ale armatei au intrat în disidență față de guvern. Și ei îl doreau la putere pe de Gaulle. S-a răspândit zvonul că și alte unități sunt gata să intervină în metropolă. Guvernul s-a gândit să reacționeze instaurând cenzura presei și angajându-se într-o procedură de revizuire a constituției. După o ezitare, Pflimlin s-a întâlnit cu de Gaulle, iar acesta a anunțat la 27 mai că a început procesul constituirii unui guvern. La 28 mai, ca ripostă la intervenția militară în Corsica, partidele comunist, socialist, radical și sindicatele de stânga au organizat în comun o manifestație cu 200.000 de participanți împotriva loviturii de forță din Algeria, dar fără să apere clar a IV-a Republică[114].

La 29 mai, Pflimlin a demisionat, iar a doua zi, președintele republicii, René Coty, l-a însărcinat pe de Gaulle cu formarea guvernului. La 1 iunie, acesta a obținut investitura parlamentului în fruntea guvernului de uniune pe care l-a format cu excluderea comuniștilor și a extremei drepte parlamentare, adică poujadiștii. Cuprindea doi gaulliști, politicieni de dreapta, ca Antoine Pinay, membri MRP, precum Pflimlin, și socialiști, ca Guy Mollet. La 2 iunie, Adunarea Națională i-a votat puteri depline lui de Gaulle. Printr-o lege adoptată la 3 iunie 1958, în mod excepțional, nu parlamentul, ci guvernul a fost însărcinat să elaboreze o nouă constituție. Totodată, parlamentul își suspenda activitatea pentru șase luni, guvernul primind însărcinarea să dea orice ordonanțe necesare pentru guvernarea țării. Aceasta a marcat sfârșitul de facto al celei de-A Patra Republici[115][116].

Constituția a fost elaborată sub conducerea ministrului de justiție Michel Debré⁠(d), în colaborare cu un comitet ministerial compus din de Gaulle, Pinay, Mollet și Pflimlin. Un Comitet Consultativ Constituțional creat ad hoc și Consiliul de Stat, un organism consultativ existent încă din 1799, erau chemate să-și dea avizul despre ea. Era un text care dădea competențe largi puterii executive, mai ales președintelui republicii, și reducea rolul parlamentului. La sfârșitul lui iulie, proiectul a fost prezentat întregului guvern, care l-a aprobat. În august 1958, Comitetul Consultativ și-a prezentat observațiile și amendamentele, iar la 3 septembrie, guvernul și-a dat aprobarea definitivă. La 4 septembrie, la un miting spectaculos, de Gaulle a explicat proiectul și a anunțat pentru 28 septembrie referendumul de adoptare a sa. Au făcut campanie pentru proiect gaulliștii, MRP, CNIȚ, cea mai mare parte a socialiștilor și o parte din radicali. S-au pronunțat împotriva lui comuniștii, o minoritate de socialiști, unii radicali, în frunte cu Mendès France, și alte personalități, precum François Mitterand, pe atunci liderul UDSR, în numele tradiției republicii parlamentare și împotriva aspectelor autoritare pe care le vedeau în el[117].

La referendumul din 28 septembrie 1958, proiectul noii constituții a primit 17.668.790 de „da” contra 4.624.511 de „nu”[117], iar constituția a fost promulgată de președintele republicii la 4 octombrie 1958, devenind actul de naștere al celei de-A Cincea Republici.

Bilanțul celei de-A Patra Republici

modificare

A Patra Republică a scos Franța din situația dezastruoasă în care ajunsese din cauza războiului și a ocupației, apoi a lansat țara pe panta ascendentă a modernizării și a creșterii economice. Ca urmare, șomajul a fost practic nul și nivelul de trai a crescut regulat. Atunci a început în Franța crearea unui stat social. A fost prima perioadă a ceea ce a fost numit mai târziu les Trente glorieuses („cei treizeci de ani glorioși”) care a ținut până prin 1975[118][119].

Situația Franței era deosebită atunci prin faptul că se găsea la interferența a două cicloane istorice. Pe de o parte trebuia să facă față Războiului Rece, în condițiile în care la viața politică participa un partid comunist puternic, fidel URSS, adversarul lumii occidentale din care făcea parte Franța. Pe de altă parte, războaiele coloniale destabilizau republica[120][121]. În ciuda acestei situații, Franța s-a integrat în lumea occidentală și în construcția europeană. În acest proces s-a reconciliat cu Germania Occidentală[122].

Regimul a trecut printr-o încercare grea cauzată de războiul din Indochina, dar a reușit să se mențină în ciuda eșecului în acesta. Mai târziu, deși cu frământări, a început bine decolonizarea în Maroc și în Tunisia și a prefigurat-o de asemenea în Africa Subsahariană[118]. În schimb nu a reușit să rezolve problema algeriană și aceasta a dus direct la căderea sa. Datorită generalului de Gaulle, țara a reușit totuși să evite un război civil[123]. Tot datorită lui s-a schimbat regimul politic, dar chestiunea a fost rezolvată abia la patru ani după aceea[124].

Constituția celei de-A Patra Republici consfințea ceea ce de Gaulle numea „regimul partidelor” și atotputernicia parlamentului față de executiv. Instituțiile statului au fost gândite în funcție de realitățile tripartismului care exista la începuturile regimului. Dificultățile au apărut pentru el atunci când, în 1947, tripartismul s-a rupt. Guvernele au devenit instabile, durata lor de viață era scurtă și perioadele de criză dintre guvernările lor erau relativ lungi. În 12 de ani, țara a avut mai mult de 20 de guverne. Populația era nemulțumită de funcționarea regimului și aceasta a fost cauza mai profundă a căderii sale, iar cea imediată a fost incapacitatea de a trata conflictul din Algeria[125][126].

Note

modificare
  1. ↑ Durand 2003, p. 155-158.
  2. ↑ Sirinelli 2017, p. 203.
  3. ↑ Sirinelli 2017, p. 210.
  4. ↑ Sirinelli 2017, p. 219.
  5. ↑ Sirinelli 2017, p. 224.
  6. ↑ Durand 2003, p. 159.
  7. ↑ Sirinelli 2017, p. 218-219 și 225.
  8. ↑ Durand 2003, p. 159-160.
  9. ↑ Durand 2003, p. 161-162.
  10. ↑ Sirinelli 2017, p. 228.
  11. ↑ Rémond 2003, p. 344.
  12. ↑ Durand 2003, p. 165-167.
  13. ↑ Sirinelli 2017, p. 221.
  14. ↑ Durand 2003, p. 168.
  15. ↑ Sirinelli 2017, p. 228-229.
  16. ↑ Sirinelli 2017, p. 229.
  17. ↑ Ferro 2018, p. 405.
  18. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 152.
  19. ↑ Sirinelli 2017, p. 230-231.
  20. ↑ Ferro 2018, p. 405.
  21. ↑ Sirinelli 2017, p. 232-233.
  22. ↑ Ferro 2018, p. 415.
  23. ↑ Sirinelli 2017, p. 236-237.
  24. ↑ Rémond 2003, p. 350.
  25. ↑ Sirinelli 2017, p. 233-234.
  26. ↑ Sirinelli 2017, p. 234.
  27. ↑ Sirinelli 2017, p. 235.
  28. ↑ Rémond 2003, p. 352.
  29. ↑ Sirinelli 2017, p. 237-238.
  30. ↑ Sirinelli 2017, p. 238.
  31. ↑ Mayeur 2000, p. 346.
  32. ↑ Sirinelli 2017, p. 238-239.
  33. ↑ Sirinelli 2017, p. 239-240.
  34. ↑ Rémond 2003, p. 359-363.
  35. ↑ Merle 2011, p. 1187.
  36. ↑ Sirinelli 2017, p. 240-241.
  37. ↑ Berstein – Milza 1991, p. 28.
  38. ↑ Sirinelli 2017, p. 241-242.
  39. ↑ Sirinelli 2017, p. 242.
  40. ↑ Sirinelli 2017, p. 249.
  41. ↑ Sirinelli 2017, p. 243.
  42. ↑ Rémond 2003, p. 366-368.
  43. ↑ Sirinelli 2017, p. 244-245.
  44. ↑ Constitution de la République française, în Journal officiel de la République française, nr. 9166, 28 octombrie 1946 (accesat la 31 decembrie 2025).
  45. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. .
  46. ↑ Rémond 2003, p. 369.
  47. ↑ Sirinelli 2017, p. 245.
  48. ↑ Rémond 2003, p. 370-372.
  49. ↑ Merle 2011, p. 1190.
  50. ↑ Sirinelli 2017, p. 245-247.
  51. ↑ Sirinelli 2017, p. 248-249.
  52. ↑ Rémond 2003, p. 380.
  53. 1 2 Sirinelli 2017, p. 249.
  54. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 169.
  55. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 166.
  56. 1 2 Sirinelli 2017, p. 252.
  57. ↑ Rémond 2003, p. 381.
  58. 1 2 Sirinelli 2017, p. 253.
  59. ↑ Sirinelli 2017, p. 250.
  60. ↑ Sirinelli 2017, p. 252-253.
  61. ↑ Sirinelli 2017, p. 250.
  62. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 167.
  63. ↑ Sirinelli 2017, p. 251-252.
  64. 1 2 Zéraffa-Dray 1992, p. 172.
  65. 1 2 Sirinelli 2017, p. 255.
  66. ↑ Sirinelli 2017, p. 266-267.
  67. ↑ Sirinelli 2017, p. 267-268.
  68. ↑ Sirinelli 2017, p. 255 și 263.
  69. ↑ Sirinelli 2017, p. 256-257.
  70. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 176.
  71. ↑ Sirinelli 2017, p. 260-262.
  72. ↑ Sirinelli 2017, p. 262.
  73. ↑ Sirinelli 2017, p. 259.
  74. ↑ Sirinelli 2017, p. 262-264.
  75. ↑ Autoritățile Franței în protectorat.
  76. ↑ Sirinelli 2017, p. 264-265.
  77. ↑ Sirinelli 2017, p. 273-275.
  78. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 181.
  79. ↑ Mayeur 2000, p. 349.
  80. ↑ Rémond 2003, p. 401.
  81. ↑ Sirinelli 2017, p. 275.
  82. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 182.
  83. ↑ Sirinelli 2017, p. 275.
  84. ↑ Rémond 2003, p. 408-409.
  85. ↑ Sirinelli 2017, p. 276.
  86. ↑ Sirinelli 2017, p. 277.
  87. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 183-184.
  88. ↑ Sirinelli 2017, p. 278-299.
  89. ↑ Rémond 2003, p. 418-419.
  90. ↑ Rémond 2003, p. 419.
  91. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 185.
  92. ↑ Rémond 2003, p. 419-420.
  93. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 185-186.
  94. ↑ Rémond 2003, p. 415-417.
  95. ↑ Sirinelli 2017, p. 279.
  96. ↑ Rémond 2003, p. 420-421.
  97. ↑ Sirinelli 2017, p. 280.
  98. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 187.
  99. ↑ Sirinelli 2017, p. 281-282.
  100. ↑ Sirinelli 2017, p. 283.
  101. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 188.
  102. ↑ Sirinelli 2017, p. 284.
  103. ↑ Ferro 2018, p. 435-436.
  104. ↑ Rémond 2003, p. 434.
  105. ↑ Sirinelli 2017, p. 281-282.
  106. ↑ Rémond 2003, p. 437.
  107. ↑ Sirinelli 2017, p. 284-285.
  108. ↑ Sirinelli 2017, p. 306.
  109. ↑ Sirinelli 2017, p. 285-286.
  110. ↑ Ferro 2018, p. 438.
  111. ↑ Rémond 2003, p. 446.
  112. ↑ Rémond 2003, p. 449-451.
  113. ↑ Berstein și Milza 1991, p. 302.
  114. 1 2 Sirinelli 2017, p. 287.
  115. ↑ Rémond 2003, p. 456-460.
  116. ↑ Sirinelli 2017, p. 288.
  117. 1 2 Sirinelli 2017, p. 320.
  118. 1 2 Rémond 2003, p. 464.
  119. ↑ Ferro 2018, p. 407.
  120. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 159.
  121. ↑ Ferro 2018, p. 406.
  122. ↑ Rémond 2003, p. 464-465.
  123. ↑ Ferro 2018, p. 439.
  124. ↑ Sirinelli 2017, p. 316.
  125. ↑ Zéraffa-Dray 1992, p. 159.
  126. ↑ Ferro 2018, p. 421.

Bibliografie

modificare
  • fr Berstein, Serge și Milza, Pierre, Histoire de la France au XXe siècle (Istoria Franței în secolul al XX-lea), vol. III: 1945-1958, Bruxelles, Complexe, col. Questions au XXe siècle, 1991, ISBN: 2-87027-398-3
  • fr Durand, Yves, La France dans la Deuxième Guerre mondiale 1939-1945 (Franța în Al Doilea Război Mondial), ediția a III-a, Paris, Armand Colin, col. Cursus Histoire, 2003, ISBN: 2-200-26453-4
  • fr Ferro, Marc, Histoire de France (Istoria Franței), Paris, Odile Jacob, 2018, ISBN: 978-2-7381-4534-5
  • fr Merle, Marcel, Les institutions et la vie politique de 1945 à 1980 (Instituțiile și viața politică între 1945 și 1980), în Duby, Georges (coord.), Histoire de la France. Des origines à nos jours (Istoria Franței. De la origini până în zilele noastre), Paris, Larousse, 2011, ISBN: 978-2-03-586104-7, p. 1185-1216
  • fr Mayeur, Jean-Marie, La Libération et la IVe République (1944-1958) (Eliberarea și A Patra Republică), în Carpentier, Jean și Lebrun, François (coord.), Histoire de France, Paris, Seuil, 2000, ISBN: 978-2-02-010879-9, p. 344-354
  • fr Rémond, René, Le siècle dernier, 1918-2002 (Secolul trecut, 1918-2002), Paris, Fayard, 2003, ediție PDF
  • fr Sirinelli, Jean-François et al. (coord.), La France de 1914 à nos jours (Franța din 1914 până în zilele noastre), ediția a II-a, Paris, Presses Universitaires de France, col. Quadrige Manuels, 2017, ISBN: 978-2-13-060830-1
  • fr Zéraffa-Dray, Danièle, Histoire de la France : d’une République à l’autre. 1918-1958 (Istoria Franței: de la o republică la alta), Paris, Hachette, 1992, ISBN: 2-01-016731-7

Vezi și

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=A_Patra_Republică_Franceză&oldid=17524219